Este una dintre cele mai frecvente nedumeriri ale oamenilor care își educă un câine.
Acasă, câinele se așază imediat când aude „șezi”. În parc, însă, pare că n-a auzit niciodată cuvântul. Acasă vine când este chemat. Afară, dintr-odată, are lucruri mult mai importante de făcut. În sufragerie poate merge frumos în lesă, dar pe stradă trage de parcă tocmai a primit misiunea vieții.
Și atunci apare concluzia: „Mă testează.”
De cele mai multe ori, însă, problema nu este că animalul a uitat comanda.
Problema este că încă nu a învățat să generalizeze comportamentul.
Iar generalizarea este una dintre cele mai prost înțelese noțiuni în dresaj.
Ce înseamnă, de fapt, generalizarea?
Noi, oamenii, facem foarte ușor conexiuni între situații diferite.
Dacă învățăm că „scaun” este un obiect pe care putem sta, înțelegem că un scaun de bucătărie, unul de birou și unul dintr-o cafenea sunt, în principiu, același lucru.
Pentru câine, lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple.
El poate învăța un comportament într-un anumit context: într-o anumită cameră, cu anumite mirosuri, anumite sunete, într-o anumită poziție a corpului nostru și cu un anumit nivel de distragere.
Așadar, când învață „șezi” în sufragerie, nu învață neapărat:
„Cuvântul șezi înseamnă că trebuie să-mi pun fundul jos indiferent unde mă aflu.”
Învață o asociere mult mai concretă, de tipul:
omul meu spune „șezi” + sunt aici + situația seamănă cu cele în care am exersat + fac asta = primesc ceva bun.
Când schimbi toate celelalte elemente, exercițiul devine din nou dificil.
Din perspectiva câinelui, parcul este o altă lume
Imaginează-ți că ai învățat un câine să răspundă la „vino” în sufragerie.
Este liniște. Nu se întâmplă mare lucru. Tu ești aproape. Nu există mirosuri interesante la fiecare metru. Nu apar câini necunoscuți. Nu trec biciclete. Nu aleargă nimeni.
Apoi ajungeți în parc.
Pentru câine, ai schimbat aproape tot decorul.
Există mirosuri noi, urme lăsate de alți câini, oameni, păsări, zgomote, mișcare și, eventual, alți câini cu care ar vrea să interacționeze.
Iar acum îi ceri să facă exact același lucru pe care îl făcea în sufragerie.
Din punctul nostru de vedere:
„Este aceeași comandă.”
Din punctul lui de vedere:
„Este o situație complet diferită.”
De aceea, faptul că un câine nu răspunde într-un mediu nou nu demonstrează automat că este încăpățânat sau că „a ales să nu asculte”.
Poate însemna pur și simplu că abilitatea nu este încă suficient de generalizată.
Generalizarea nu apare automat.
Aici este una dintre cele mai importante idei.
Dacă ai învățat câinele „șezi” în casă, nu trebuie să te aștepți ca următorul pas să fie direct un parc aglomerat.
Între cele două există o mulțime de trepte.
De exemplu:
Sufragerie → hol → balcon → scară → fața blocului → stradă liniștită → parc liniștit → parc aglomerat.
La fiecare pas, câinele trebuie să descopere că aceeași regulă rămâne valabilă.
De aceea, antrenamentul nu înseamnă doar repetarea unei comenzi, ci și schimbarea treptată a contextului în care o cereți.
Un exemplu foarte bun: „vino”
„Vino” este probabil unul dintre cele mai clare exemple.
Câinele vine imediat când îl chemi din bucătărie.
Perfect.
Apoi îl chemi din sufragerie.
Vine.
Îl chemi din curte.
Vine.
Într-un parc liniștit, la câțiva metri distanță, vine de trei ori din trei.
Excelent.
Dar dacă îl lași liber într-un parc în care aleargă alți câini și îl chemi exact în momentul în care începe o urmărire palpitantă, ai crescut enorm dificultatea.
Nu este corect să compari cele două situații ca și cum ar fi echivalente.
Pentru câine, nu sunt.
Ce faci?
Crești dificultatea treptat.
Începi într-un mediu ușor, apoi introduci câte o distragere. Dacă răspunde bine, continui. Dacă nu mai poate răspunde, nu înseamnă că trebuie să repeți comanda mai tare.
Înseamnă că ai ajuns prea repede la următorul nivel de dificultate.
Revii cu un pas, exersezi acolo și apoi progresezi din nou.
„Dar acasă face perfect!”
Exact.
Și asta este, de fapt, o veste bună.
Înseamnă că ai un punct de plecare foarte bun.
Problema apare atunci când confundăm învățarea comportamentului cu generalizarea comportamentului.
Sunt două etape diferite.
La început, câinele învață ce înseamnă comportamentul.
Apoi trebuie să învețe că acel comportament este valabil și:
- în alte camere;
- în alte locuri;
- cu alte persoane;
- la distanțe diferite;
- în poziții diferite;
- în prezența unor distrageri;
- în momente în care este mai excitat;
- și, în cele din urmă, în situații reale.
Poate să știe „șezi” foarte bine în sufragerie și doar parțial pe trotuar.
Și recompensele trebuie să țină pasul cu dificultatea
Mai există un detaliu important.
Pe măsură ce mediul devine mai interesant, recompensa pentru comportamentul cerut trebuie să fie suficient de valoroasă pentru câine.
Dacă acasă câinele primește o recompensă mică pentru „vino”, iar în parc alternativa este să alerge cu un alt câine, nu este greu de înțeles de ce lucrurile devin mai complicate.
Asta nu înseamnă că trebuie să mituiești câinele pentru orice.
Înseamnă că în etapa de învățare este util să faci comportamentul dorit suficient de atractiv, apoi să reduci treptat dependența de recompense.
În plus, recompensa nu trebuie să fie întotdeauna mâncare.
Pentru un anumit câine, recompensa poate fi să primească acces la ceva ce își dorește deja.
De exemplu:
„Vino la mine” → vine → recompensă → „Du-te, poți continua să miroși.”
Astfel, venirea la om nu devine sinonimă cu „gata, distracția s-a terminat”.
Un alt secret: nu schimba toate lucrurile deodată
Să presupunem că vrei să exersezi mersul frumos în lesă.
Dacă îl duci direct într-un loc foarte aglomerat, cu câini, copii, biciclete și zgomot, îi ceri să învețe comportamentul într-un mediu extrem de dificil.
Este mult mai eficient să modifici câte o variabilă pe rând.
De exemplu:
- înveți comportamentul acasă;
- îl exersezi pe casa scării;
- apoi afară, într-un loc liniștit;
- apoi crești treptat durata;
- apoi introduci distrageri;
- apoi lucrezi în locuri mai aglomerate.
Mit: „Dacă știe comanda, trebuie să o execute oriunde”
Nu chiar.
Un câine care a învățat să se așeze la comandă nu a devenit un robot care execută aceeași funcție indiferent de circumstanțe.
Capacitatea de a răspunde depinde și de context, nivelul de distragere și starea emoțională.
Un câine foarte speriat poate să nu răspundă la o comandă pe care o execută perfect acasă.
Un câine foarte excitat poate avea aceeași problemă.
Iar un câine care tocmai a început să învețe un comportament nu are încă experiența necesară pentru a-l aplica în toate situațiile.
De aceea, „dar știe!” nu este întotdeauna argumentul pe care credem că îl este.
Mit: „Trebuie să-l faci să asculte chiar atunci”
Această idee poate duce foarte ușor la conflict.
Dacă animalul nu răspunde, omul repetă comanda. Apoi o spune mai tare. Apoi se enervează. Uneori urmează corecții sau pedeapsă.
Problema este că toate acestea pot face situația și mai dificilă.
Dacă un câine este deja prea excitat ca să poată răspunde, presiunea suplimentară nu îl face neapărat mai capabil.
Mai util este să te întrebi:
„Ce pot schimba ca să-i cresc șansa de reușită?”
Poate trebuie să te apropii.
Poate trebuie să mărești distanța față de stimul.
Poate trebuie să alegi un loc mai liniștit.
Poate recompensa trebuie să fie mai interesantă.
Sau poate pur și simplu ai trecut prea repede la un nivel de dificultate pentru care câinele nu este pregătit.
Cum arată o progresie bună?
Să spunem că vrei ca animalul să răspundă la „vino” în parc.
Nu începi cu:
câine liber + alți câini + distanță mare + alergare + distrageri maxime.
Poți începe cu:
câine aproape + lesă lungă + parc liniștit + puține distrageri.
Când reușește constant, crești puțin distanța.
Apoi introduci o distragere.
Apoi încă una.
Apoi alegi un loc mai aglomerat.
Și tot așa.
În acest fel, fiecare reușită devine fundația pentru următorul nivel.
Și oamenii trebuie să generalizeze, nu doar câinii
Există aici o ironie simpatică.
Ne așteptăm ca animalul să înțeleagă că „șezi” înseamnă același lucru oriunde, dar noi uităm să generalizăm propriile noastre așteptări.
Acasă spunem:
„Vino aici.”
În parc:
„Hai! Hai! Vino! Vino! Vino!”
În altă zi folosim alt gest, alt ton și poate chiar alt cuvânt.
Câinele trebuie să descopere nu doar ce comportament vrem, ci și ce semnal înseamnă acel comportament.
De aceea, consecvența ajută foarte mult.
Alegeți semnale clare și folosiți-le cât mai constant. Apoi exersați în mai multe contexte.
Când „nu știe” este, de fapt, informație utilă
Un câine care răspunde acasă, dar nu în parc, ne oferă o informație foarte valoroasă.
Ne arată unde se termină, momentan, nivelul lui de învățare.
Și asta este mult mai util decât eticheta „neascultător”.
Dacă răspunde în sufragerie, dar nu pe stradă, știm unde trebuie să lucrăm.
Dacă răspunde pe o stradă liniștită, dar nu în parc, știm care este următoarea treaptă.
Dacă răspunde când nu sunt alți câini, dar nu când apar câini, știm ce distragere trebuie introdusă treptat.
Fiecare „nu a reușit” ne spune ceva despre dificultatea exercițiului.
Așadar, ce faci când câinele „uită” comanda în parc?
Nu presupune imediat că te ignoră.
Încearcă următoarea abordare:
✔ Simplifică situația.
Apropie-te sau găsește un loc mai liniștit.
✔ Redu distragerile.
Nu cere un comportament dificil în mijlocul celui mai interesant lucru din parc.
✔ Exersează progresiv.
Treci de la ușor la greu, nu direct de la sufragerie la haos.
✔ Recompensează comportamentul dorit.
Mai ales atunci când ai crescut dificultatea.
✔ Schimbă câte un singur element odată.
Astfel, câinele poate înțelege ce anume trebuie să facă.
✔ Nu transforma fiecare exercițiu într-un test.
Scopul este să învețe, nu să demonstreze că a învățat deja.
Și, mai ales, nu uita că generalizarea este o parte a învățării, nu o proprietate automată a unei comenzi.
Câinele care „știe” să stea acasă, dar nu stă în parc, nu este neapărat confuz, încăpățânat sau „dominant”.
Poate fi pur și simplu un câine care a învățat:
„Șezi” = pun fundul jos când sunt aici, în situația asta, în condițiile astea.
Iar acum are nevoie să descopere că regula funcționează și în alte locuri.
Asta se numește generalizare.
Și, odată ce începi să o privești ca pe o etapă normală a învățării, multe dintre acele momente în care ai impresia că animalul „a uitat tot” devin, brusc, mult mai ușor de înțeles.
Pentru ca procesul de învățare să fie mai ușor pentru câine, noi îți oferim recompensele de care ai nevoie: Dacă vrei să citești mai multe despre Cum să oferi iubire și încredere câinelui tău, poți citi aici.